Istoria României

 

 

Storia della Romania

 

România este situată în Centrul Europei, în partea de nord a Peninsulei Balcanice, şi teritoriul sau este marcat de Munţii Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră.

Teritoriul românesc a fost locuit încă din cele mai vechi timpuri. Astfel că, cercetările făcute de arheologii români la Bugiuleşti, Ţinutul Vâlcei, a dus la descoperirea unor relicve umane, datând de la începutul Paleoliticului Inferior (aprox. 2 milioane de ani înainte de Hristos).

La începutul mileniului al doilea, când Epoca Paleoliticului făcea loc Epocii de Bronz, triburile tracice de origine indo-europeană se stabileau alături de populaţia care deja trăia în Bazinul Carpato-Balcanic. De pe vremea tracilor, se poate vorbi de un fenomen neîntrerupt de creare a poporului român.

Strabo - un geograf şi istoric renumit din epoca împăratului Augustus, ne informează că "dacii aveau aceeaşi limbă ca şi geţii". Iniţial, a fost acelaşi popor, singura diferenţă dintre daci şi geţi fiind zona în care locuiau ei: dacii - în mare parte - locuiau în munţii şi pe platoul Transilvaniei; geţii - în Câmpiile Dunării.

Regele Burebista (82 - până în jur de 44 înainte de Hristos), a reuşit să unească triburile geto-dacice, pentru prima dată şi a creat un regat puternic şi întins.

Însă, Dacia s-a aflat în apogeul puterii sale sub regele Decebal (87-106 e.n.). Acesta (Decebal) a fost învins de către împăratul Traian (98-117 e.n.), care a  transformat regatul într-o provincie romană numită Dacia.

Columna lui Traian, înalţată la Roma, şi mausoleul de la Adamclisi (Dobrogea) povestesc despre această încleştare militară, care a fost urmată de o masivă şi sistematică colonizare a noilor teritorii integrate noului imperiu.

Prin urmare, Provincia,  a fost supusă unui proces de romanizare complex, elementul său de bază fiind impunerea şi adoptarea definitivă a limbii latine. Românii sunt astăzi singurii descendenţi ai Imperiului Roman de Răsarit; limba română este una din marile moştenitoare ale limbii latine, alături de Franţa, Italia, Spania, România este o oază de latinitate în această parte a Europei.

La vremea când simbioza etno-culturală dintre daci şi romani a fost realizată, şi s-a finalizat în sec. VI-VII, prin formarea poporului român, între sec. II si IV, daco-romanii au adoptat creştinismul în forma sa latină. Prin urmare, în sec. VI-VII, când procesul de formare a poporului român a fost gata, naţiunea a pătruns în istorie ca o naţiune creştină.

În sec. IV-XIII, poporul român a trebuit să facă faţă valurilor de popoare migratoare - goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecinegii, cumanii, tătarii - care au traversat teritoriul României.

Începând cu sec. al X-lea, surse bizantine, slave şi ungare, şi mai târziu surse occidentale, menţionează existenţa entităţilor statale ale populaţiei româneşti - cnezate şi voievodate - la început în Transilvania şi Dobrogea, apoi în sec. XII-XIII, şi în teritoriile de la estul şi sudul Carpaţilor. O trăsătură specifică a istoriei românilor din Evul Mediu, până în epoca modernă, este aceea că ei au trăit în trei principate vecine, dar autonome, - Valahia, Moldova şi Transilvania.

În cea de-a doua jumătate a sec. XIV, o nouă ameninţare se abătea asupra teritoriilor româneşti: Imperiul Otoman.

Singure sau în alianţă cu ţările creştine vecine, mai degrabă în alianţă cu voievodatele vecine ale celorlalte două principate româneşti, voievozii Mircea cel Bătrân al Valahiei (1386-1418) şi Vlad Ţepeş (Dracula din legendele medievale - 1456-1462), precum şi Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504), voievodul Moldovei şi Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei (1441-1456), au dus grele bătălii de apărare împotriva turcilor, împiedicându-le expansiunea spre centrul Europei. Cu toate acestea, întreaga Peninsulă Balcanică a devenit teritoriu turcesc. Prin urmare, Valahia si Moldova erau încercuite şi a trebuit să recunoască suzeranitatea Imperiului Otoman timp de peste trei secole. Transilvania a devenit principat autonom, în 1541, dar ea a recunoscut, de asemenea, suzeranitatea Imperiului Otoman, ca şi celelalte două teritorii româneşti.

Tributul plătit sultanului avea menirea să garanteze păstrarea autonomiei interne, dar în acelaşi timp, şi protecţia împotriva altor duşmani puternici. Valahia şi Moldova, deţinând propriul lor statut autonom, au continuat, după căderea Imperiului Bizantin, să cultive tradiţiile culturale bizantine şi au luat asupra lor, în acelaşi timp, păstrarea religiei ortodoxe răsăritene.

Sfârşitul sec. XVI a fost dominat de personalitatea lui Mihai Viteazul. El a devenit voievod al Ţării Româneşti în 1593. . El a reuşit, după grele bătălii (Călugăreni, Giurgiu) să redobândească chiar independenţa ţării sale. În 1599-1600, pentru prima dată în istorie, el a unit toate teritoriile locuite de români, proclamându-se "Prinţ al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi al întregii Moldove". Însă, din păcate, aceasta unire a ţinut destul de puţin, deoarece, această unire a fost de scurtă durată, întrucât Mihai Viteazul a fost asasinat în 1601.

Tratatul de pace austriaco-turcesc de la Karlowitz (1699) sancţiona anexarea Transilvaniei şi organizarea ei ca un principat autonom la Imperiul Austriac (din 1765 a devenit mare principat, condus de un guvernator).

Imperiul Otoman, în încercarea de a-şi apăra vechile poziţii, a introdus în Moldova (1711) şi Ţara Românească (1716) "regimul fanariot", care a durat până în 1821, şi sub care Sublima Poartă desemna în cele două principate domnitori greci, recrutaţi din Fanar, un cartier al Istambulului, care erau consideraţi drept credincioşi ai turcilor.

Situate la graniţa celor trei mari imperii (Otoman, Austriac, Rus), şi râvnite de toate trei, Ţara Românească şi Moldova au devenit, timp de mai bine de 150 de ani, nu numai teritorii de confruntare, dar chiar şi de bătălie, pe care armatele imperiilor s-au întâlnit.

Mulţi ani, Austria şi Rusia au luptat împotriva Imperiului Otoman (1710-1711, 1716-1718, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856): acele lupte au avut loc pe pământul României şi au fost însoţite întotdeauna de ocupaţie militară străină.

După războiul ruso-turc din 1806-1812, Rusia a anexat partea de răsărit a Moldovei, teritoriul dintre râurile Prut şi Nistru, numit mai târziu Basarabia (1812-1918).

În 5-17 ianuarie 1859, în Moldova, şi în 24 ianuarie-5 februarie 1859, în Ţara Românească, românii îl aleg pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor unic, realizând, de facto, unirea celor două principate.

Statul naţional român, astfel constituit, a luat în 24 ianuarie - 5 februarie 1862, numele de România şi şi-a stabilit capitala la Bucureşti.

Asistat de Mihail Kogălniceanu, cel mai apropiat consilier al său, Alexandru Ioan Cuza a iniţiat un program de reforme care a contribuit la modernizarea societăţii româneşti şi a structurilor statale: Legea secularizării averilor mănăstireşti - 1863, Legea reformei agrare, eliberând ţăranii de sarcina îndatoririlor feudale şi împroprietărindu-i cu pământ (1864), Legea codului penal, Legea codului civil (1864), Legea educaţiei, în principiul căreia şcoala primară devenea obligatorie şi gratuită (1864), înfiinţarea universităţilor din Iaşi (1860) şi din Bucureşti (1864).

Pe 14-26 martie, 1881, România s-a proclamat regat şi Carol I de Hohenzollern Sigmaringen a fost încoronat ca rege al României.

La începutul sec. XX, românii erau un popor cu peste 12 milioane de locuitori, dintre care aproape jumătate se aflau sub dominaţie străină. În aceeaşi vreme, în Transilvania, românii sufereau consecinţele serioase ale acordului prin care statul ungar se restabilea, după mai mult de 3 secole de colaps, în care a fost creată dualitatea austro-ungară (1867).

Transilvania şi-a pierdut statutul autonom pe care l-a avut sub stăpânirea austriacă şi a fost încorporată în Ungaria.

Budapesta proclamă existenţa unei singure naţionalităţi în Ungaria - aceea maghiară, destinată să distrugă din punct de vedere etno-cultural celelalte populaţii, forţându-le să devină ungare. Perioada 1878-1914 a fost una de stabilitate şi progres pentru România. Politica s-a polarizat în jurul a două partide mari - conservator (Lascăr Catargiu, Petre Carp, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Titu Maiorescu) şi liberal (Ion C. Bratianu, Dimitrie Sturza, Ion I. C. Brătianu). În august 1914, când a izbucnit primul război mondial, România s-a declarat neutră.

Doi ani mai târziu, în 14-27 august 1916, ea s-a alăturat Aliaţilor, care i-au promis sprijin pentru dobândirea unităţii sale naţionale. Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu a declarat război Austro-Ungariei.

Adunarea naţională din Transilvania, convocată la Alba Iulia în 18 noiembrie-1 decembrie 1918, a votat, în prezenţa a peste 100.000 de delegaţi, unirea Transilvaniei şi Banatului cu România.

În vara lui 1917, în marile bătălii de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, românii au respins încercarea puterilor centrale de a se apăra şi au scos România din război, ocupându-şi restul teritoriului.

La 15-28 noiembrie 1918, Consiliul Naţional din Bucovina a votat la Cernăuţi unirea acelei provincii cu România.

Serioasa criză din vara lui 1940 a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea, în favoarea fiului său, Mihai I (6 septembrie 1940); în acelaşi timp, a dus la preluarea Guvernului de către generalul Ion Antonescu (el a devenit mareşal în octombrie 1941).

La 30 decembrie 1947, Regele Mihai I a fost forţat să abdice şi în aceeaşi zi a fost proclamată Republica Populară. S-a instaurat dictatura unui singur partid, bazată pe o supraveghere omnipotentă şi omniprezentă şi pe forţă de represiune.

La moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), liderul comunist al epocii de după razboi, conducerea partidului, care mai târziu a fost identificată şi cu conducerea de stat, a fost monopolizată de către Nicolae Ceauşescu. Într-o scurtă perioadă, el a reuşit să concentreze în propriile mâini (şi ale celor ale clanului condus de soţia sa, Elena Ceauşescu), toate pârghiile puterii partidului comunist şi cele ale sistemului de stat.

Dictatura familiei Ceauşescu, una dintre cele mai absurde forme de guvernare totalitaristă din Europa secolului XX, bazata pe cultul personalităţii care friza, de fapt, patologicul, a avut ca rezultat, printre altele, distorsiuni în economie, degradarea în viaţa socială şi morală, izolarea ţării în cadrul comunităţii internaţionale. Resursele ţării au fost abuziv folosite pentru construirea unor proiecte gigant absurde, născocite de megalomania dictatorului. Asta a contribuit, de asemenea, la scăderea dramatică a nivelului de trai al populaţiei şi la adâncirea crizei regimului.

La 22 decembrie 1989, dictatura a fost răsturnată, prin sacrificiul a peste 1000 de vieţi.

Victoria revoluţiei a deschis drumul spre restabilirea democraţiei, a sistemului politic pluralist, pentru întoarcerea la economia de piaţă şi reintegrarea ţării în spaţiul economic, politic şi cultural euroepan.

La Romania č situata al centro dell’Europa, nella parte a nord della Penisola Balcanica, e il suo territorio confina con i Monti Carpazi, con il Danubio e con il Mar Nero.

Il territorio romeno č stato abitato sin dai tempi antichi. Per questo, le ricerche svolte dagli archeologi romeni a Bugiuleşti, nella zona Vâlcea, hanno condotto al ritrovamento di una reliquia umana, risalente all’inizio del Paleolitico Inferiore (circa 2 milioni di anni a.C.).

All’inizio del secondo millennio, quando l’Era del Paleolitico faceva spazio all’Era del Bronzo, delle tribů della Tracia di origine indoeuropea si stabilirono accanto alle popolazioni che abitavano giŕ nel Bacino Carpazo-Balcanico. Dal tempo dei Traci, si puň parlare di un fenomeno ininterrotto di creazione del popolo romeno.

Strabo – un geografo e storico rinomato all’epoca dell’imperatore Augusto, ci informa che “anche i daci avevano quella stessa lingua e quei gesti”. Inizialmente, essendo lo stesso popolo, l’unica differenza tra i daci e i traci era la zona nella quale risiedevano: i daci, principalmente, abitavano sulle montagne e sull’altopiano della Transilvania; i traci nel Bacino del Danubio.

Il Re Burebista (82 – fino a circa il 44 a.C.) riuscě a riunire le tribu’ traco-daciche per la prima volta, e creň un regno forte e potente.

Ma la Dacia raggiunse l’apogeo del suo potere sotto il regno di Decebal (87-106 d.C.). Questi    (Decebal) venne sconfitto dall’imperatore Traiano (98-117 d.C.), il quale trasformň il regno in una provincia romana denominata Dacia.

La colonna di Traiano, innalzata a Roma, e il mausoleo di Adamclisi (nella Dobrogea) raccontano di queste vicende militari, che furono la conseguenza della massiccia e sistematica colonizzazione dei nostri territori che vennero annessi al nuovo impero.

Successivamente, la Provincia fu sottoposta a un complesso processo di romanizzazione, il cui elemento di base erano le tasse e l’adozione definitiva della lingua latina. I Romeni sono oggi i discendenti certi dell’Impero Romano d'Oriente; la lingua romena č una delle piů grandi eredi della lingua latina, accanto alla Francia, l’Italia, la Spagna, la Romania č l’oasi della latinitŕ in questa parte dell’Europa.

Non appena la simbiosi tra daci e romani fu realizzata,venne portata a termine nel VI-VII sec., attraverso la formazione del popolo romeno. Tra il II e il IV sec., i daco-romani adottarono il cristianesimo nella sua forma latina; in seguito, nei sec. VI-VII, quando il processo di formazione del popolo romeno giunse a conclusione, la nazione si addentrň nella storia come una nazione cristiana.

Nei sec. IV-XIII, il popolo romeno dovette far fronte alle ondate di popoli migratori – “goti”, “unni”, “gepizi”, “avari”, “slavi”, “cumani”, “sassari” - che attraversarono il territorio della Romania.

All'inizio del X sec., fonti bizantine, slave e ungare, e piů tardi fonti occidentali, accennarono all'esistenza di un'entitŕ statale della popolazione romena - Cnezate si Voievodate (antica forma di organizzazione statale) - che vide la nascita in Transilvania e Dobrogea, poi, nei sec. XII-XIII, anche nei territori ad est e a sud dei Carpazi. Il tratto specifico della storia romena dal Medio Evo fino all'epoca moderna č che i romeni hanno vissuto in tre principati vicini ma autonomi - Valacchia, Moldavia e Transilvania.

Nella seconda metŕ del XIV secolo, una nuova minaccia si abbattč sul territorio romeno: l'Impero Ottomano.

Da soli o in alleanza con le zone rumene cristiane vicine, vale a dire con i signori degli altri principati romeni vicini, Mircea cel Batran dalla Valacchia (1386-1418) e Vlad Ţepeş ( Dracula nella leggenda medievale – 1456-1462 ), come anche Ştefan cel Mare si Sfânt (1457-1504), il signore della Moldavia, e Iancu de Hunedoara, il signore della Transilvania (1441-1456), condussero ardue battaglie di difesa contro i turchi, impedendo loro l'espansione verso il centro dell'Europa. Nonostante questo, l'intera Penisola Balcanica divenne territorio turco. Di conseguenza, la Moldavia e la Valacchia furono accerchiate e dovettero riconoscere la sovranitŕ dell'Impero Ottomano per un periodo di oltre tre secoli. La Transilvania divenne un principato autonomo nel 1541, ma riconobbe ugualmente la sovranitŕ dell'Impero Ottomano, come gli altri due territori romeni.

Il tributo pagato al sultano aveva lo scopo di garantire il mantenimento dell'autonomia interna, ma a quei tempi anche la protezione da altri nemici forti. La Valacchia e la Moldavia, detenendo il loro statuto autonomo, hanno continuato, dopo la caduta dell'Impero Bizantino, a coltivare le tradizioni culturali bizantine e hanno annesso accanto a loro, nello stesso tempo, il mantenimento della religione ortodossa orientale.

La fine del XVI secolo fu dominata dalla personalita' di Mihai Viteazul. Questi divenne signore della Regione Romena (Valacchia) nel 1593. Egli riusci', dopo ardue battaglie (Călugăreni, Giurgiu), a riottenere l'indipendenza del suo paese. Nel 1599-1600, per la prima volta nella storia, riuně tutti i territori occupati dai romeni, proclamandosi "Principe del Territorio Romeno, della Transilvania e dell'intera Moldavia". Senonchč, purtroppo, questa unione fu di breve durata, dal momento che Mihai Viteazul venne assassinato nel 1601.

Il Trattato di pace turco-austriaco di Karlowitz (1699) sancisce l'annessione della Transilvania e la organizza come un principato autonomo dell'Impero Austriaco (dal 1765 diventa un grande principato, guidato da un governatore).

L'Impero Ottomano, nel tentativo di difendere la vecchia posizione, introdusse in Moldavia (1711) e nel Territorio Romeno (1716), un regime fanariot (capi presi da Fanar) che sarebbe durato fino al 1821, e sotto il quale la Porta Sublime nominň per quei due principati dei sovrani greci, reclutati a Fanar, un quartiere di Istanbul, che erano considerati uomini di fiducia dai turchi.

Fissati i confini tra i tre grandi imperi (Ottomano, Austriaco, Russo), con l’accordo di tutti e tre, il Territorio Romeno e la Moldavia divennero, nel giro di 150 anni, non solo territori di confronto, ma anche di battaglia, per i quali gli eserciti degli imperi si scontrarono.

L'Austria e la Russia hanno combattuto per molti anni contro l'Impero Ottomano (1710-1711, 1716-1718, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856): queste battaglie hanno avuto luogo sul suolo romeno e sono state accompagnate ogni volta dall'occupazione militare straniera.

Dopo la guerra russo-turca del 1806-1812, la Russia ha annesso la parte orientale della Moldavia, il territorio tra le sorgenti di Nistru e Prut, denominato piů tardi Basarabia (1812-1918).

Dal 5 al 17 gennaio 1859 in Moldavia, e dal 24 gennaio al 5 febbraio 1859, nel Territorio Romeno, i romeni elessero il colonnello Alexandru Ioan Cuza, come unico signore, realizzando, di fatto, l'unione tra quei due principati.

Lo stato nazionale romeno, cosě costituito, nasce tra il 24 gennaio e il 5 febbraio 1862, con il nome di Romania, e la capitale viene stabilita a Bucarest.

Assistito da Mihail Kogălniceanu, il suo piů vicino consiliere, Alexandru Ioan Cuza iniziň un programma di riforme che contribuě alla modernizzazione della societŕ romena e della struttura statale, tra cui ricordiamo: la Legge sulla secolarizzazione del patrimonio dei monasteri (1863), la riforma agraria, che liberň i contadini dal peso dei debiti feudali rendendoli anche proprietari della terra (1864), il codice penale, il codice civile (1864), la legge sull'educazione, il cui principio era che l'educazione scolastica primaria divenisse obbligatoria e gratuita (1864), la fondazione delle Universitŕ di Iasi (1860), e di Bucarest (1864).

Il 14-26 marzo 1881, la Romania si proclamň regno e Carol I di Hohenzollern Sigmaringen fu incoronato re della Romania.

All'inizio del XX secolo, i romeni erano un popolo con piů di 12 milioni di abitanti, dei quali circa la metŕ era sotto la dominazione straniera.

A quel tempo, in Transilvania, i romeni soffrivano per le gravi conseguenze dell'accordo attraverso il quale lo stato ungaro si ristabiliva dopo piů di tre secoli di collasso, durante i quali fu creata l’unione austro-ungarica (1867).

La Transilvania perse lo statuto autonomo che aveva avuto sotto la dominazione austriaca e fu incorporata all'Ungheria.

Budapest proclamň l'esistenza di una sola nazionalitŕ in Ungheria, quella magiara, destinata a distruggere il patrimonio etno-culturale delle altre popolazioni, forzandole a diventare ungheresi.

Il periodo 1878-1914 fu un periodo di stabiltŕ e progresso per la Romania. La politica si polarizzň intorno ai due maggiori partiti – conservatore ( Lascăr Catargiu, Petre Carp, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Titu Maiorescu ) e liberale ( Ion C. Bratianu, Dimitrie Sturza, Ion I. C. Brătianu ). Nell'agosto 1914, quando scoppiň la prima guerra mondiale, la Romania dichiarň la sua neutralitŕ.

Due anni piů tardi, dal 14 al 27 agosto 1916, si avvicinň ad Alazi, il quale aveva promesso un appoggio per raggiungere l'unitŕ nazionale. Il governo condotto da Ion I.C. Brătianu dichiarň guerra all'Austria - Ungheria.

L'adunata nazionale dalla Transilvania, convocata ad Alba Iulia dal 18 novembre al primo dicembre 1918, votň, in presenza di piů di 100.000 delegati, l'unione della Transilvania e di Banat (zona a ovest della Romania di oggi) con la Romania.

Nell'estate del 1917, nelle grandi battaglie di Mărăşeşti, Mărăşti e Oituz i romeni respinsero i tentativi delle potenze centrali di difendersi, scossero la Romania con la guerra, e occuparono il resto del suo territorio.

Il 15-28 novembre 1918, il Consiglio Nazionale di Bucovina votň a Cernăuţi l'unione di quelle province con la Romania.

Una grave crisi nell'estate del 1940 portň all'abdicazione del re Carol II, in favore di suo figlio, Mihai I (6 settembre 1940). In quel periodo si realizzň l'assunzione del regno da parte del generale Ion Antonescu (che era diventato maresciallo nell'ottobre 1941).

Il 30 dicembre 1947, il re Mihai I fu costretto ad abdicare e in quei giorni venne proclamata la Repubblica Popolare. Si instaurň la dittatura di un unico partito, basata su una sorveglianza onnipotente e omnipresente e sulla forza della repressione.

Alla morte di Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), il leader comunista all'epoca del dopoguerra, la conduzione del partito, che tempo dopo coincise anche con la conduzione dello stato, fu monopolizzata da Nicolae Ceauşescu. In un breve periodo, egli riuscě a concentrare nelle proprie mani (e in quelle del clan guidato da sua moglie, Elena Ceauşescu) tutte le fonti di potere del partito comunista e quelle dell'intero apparato statale.

La dittatura della famiglia Ceauşescu, una tra le piů insensate forme di governo totalitarista nell'Europa del XX secolo, basata sul culto della personalitŕ, il cui fregio, di fatto patologico, ha avuto come risultato, tra gli altri, la distorsione dell'economia e il degrado della vita sociale e morale, isolň il Paese dal resto della comunitŕ internazionale. Le risorse del Paese furono illecitamente impiegate per la costruzione di un assurdo progetto gigante, generato dalla megalomania del dittatore. Questo ha contribuito, allo stesso tempo, al drammatico abbassamento del livello di vita della popolazione e all'aggravarsi della crisi del regime.

Il 22 dicembre 1989, la dittatura fu rovesciata, a costo del sacrificio di piů di 1000 vite.

La vittoria della rivoluzione ha aperto la strada verso la riabilitazione della democrazia, del sistema politico pluralista, per il ritorno ad un'economia di mercato e per la reintegrazione del Paese nello spazio economico, politico e culturale europeo.